Autoflagelaţie

O să mă abţin de la a remarca cele alte opt luni de tăcere scriptoricească şi de la a face vreun comentariu inteligent pe tema asta - na că nu-mi iese! Voiam doar să atrag atenţia asupra unui articol al Ancăi Manolescu din Dilema veche nr. 240 care e lectură obligatorie pentru orice hermeneut. "Fundamentaliştii şi textul" aduce extrem de interesanta observaţie că literaliştii sînt, paradoxal, trădători ai textului însuşi (al textului germinativ - vezi metafora platonică - în general, nu doar al celui sacru), deoarece acesta conţine, în chiar litera lui, indicii cum că o lectură univocă, monoplană este intenabilă. Mai mult, orice efilare a densităţii naturale a textului este controlată ideologic (iar ideologia, ştim bine, este un simptom al voinţei de putere - opusul ascultării atente a textului). Aşa cum sugerează, poate neintenţionat, un fragment din finalul articolului (în fundamentalisme "sensul este impus din afară de ideologii mişcării şi are statutul unei ameninţări în faţa căreia conştiinţa trebuie să se plece"), discuţia ar putea continua spre o posibilă (?) distincţie între dogma creştină - interpretări de text care poartă girul întotdeauna parţial al Tradiţiei - şi fundamentalism. Nu sîntem oare în pericol de a gîtui "jerbele de semnificaţii" ale paginilor sacre atunci cînd lăsăm pe alţii (părinte bisericesc, popă, pastor) să vicieze interacţiunea directă (instrumentată cît mai serios, nu lăsată pradă "sfintei ignoranţe") cu universul multidimensional al textului?

Dare de seamă

Hm, sînt opt luni de la ultima postare. Contez pe faptul că o renaştere nu poate fi niciodată prematură :) Şi pentru că Vladimir Ghika şi regina Maria, printre alţii, mă ţin departe de Steinhardt, prefer să-l citez şi să-l aplaud pe Florin Lăiu.

Chiar dacă fericirea ne minte adesea, este cel mai bine să ne lăsăm minţiţi.

Dom' profesor are perfectă dreptate. Sînt minciuni pe care e trist să nu le crezi. Cum ar fi cuvintele iubitei cînd îţi spune că eşti frumos...

P.S. De ce cred eu că "Steinhardt, descoperind creştinismul, a ales versiunea lui răsăriteană?" Scria chiar el în ultimul an de viaţă: "Botezul meu e mai cu seamă o poveste de dragoste, a îndrăgostirii mele crescînde faţă de neamul românesc, de [ceea] ce se numeşte fenomenul românesc, şi de biserica creştină." De la dangătul clopotului de biserică ce-l fascina în copilărie, la politica autorităţilor române faţă de minoritatea evreiască în timpul celui de-al doilea război mondial, la prieteniile profunde legate în context carceral cu ortodocşi demni şi luminaţi, Steinhardt va fi avut suficiente motive să se simtă acasă în creştinismul răsăritean, prelucrat naţionalist. Ar trebui, probabil, să punem la socoteală şi incriminarea aspectului preponderent ierarhic şi raţionalist al catolicismului. Sau excesele neoprotestanţilor (cîteva pasaje din Jurnalul fericirii îi pomenesc chiar pe adventişti).

Eternul Israel

Relaţia dintre creştinism şi iudaism este una dintre cele mai ambivalente şi mai sîngeroase din istorie. Să notez doar că pe data de astăzi, cînd Franţa aniversează căderea Bastiliei, papa Paul al IV-lea (de altfel primul papă care a adoptat şi publicat un Index librorum prohibitorum) emitea, în 1555, Cum nimis absurdum prin care crea ghetoul din Roma. Delarohia abordează şi el chestiunea în "Se va lua de la voi", un comentariu la Matei 21:33-44.

A face din creştini nişte răzvrătiţi împotriva Vechiului Testament înseamnă a săvîrşi o profundă eroare de perspectivă, ei sînt Israilul cel nou care duce mai departe misiunea universală a poporului ales... Hristos nu a pierdut nici un prilej pentru a-şi afirma solidaritatea cu revelaţia din Vechiul Testament, perfecta continuitate cu învăţătura proorocilor şi cu Tora lui Moise. El... citează de istov Decalogul şi consideră traducerea în fapt a celor zece porunci drept temei al dobîndirii vieţii veşnice... Momentul culminant al strînsei legături dintre Vechiul şi Noul Testament, scena irecuzabilă şi distrugătoare a marcionismului, îl constituie desigur prezenţa lui Moise şi a lui Ilie la dreapta şi la stînga Mîntuitorului în minunea Schimbării la Faţă. Atunci şi acolo... se vădeşte în modul cel mai neîndoielnic şi caracterul profetic al legii vechi, şi lipsa oricărei soluţii de continuitate între cele două revelaţii, una pregătitoare, cealaltă împlinitoare.

Este surprins cu justeţe caracterul tipologic al relaţiei dintre cele doua testamente, cel de pe urmă fiind, în primul rînd prin persoana însăşi a Cuvîntului, tîlcuirea desăvîrşită a celui dintîi. Dar Delarohia cade în păcatul retoricii clasice, complet nebiblice, a Bisericii ca "nou Israel". Hristos şi descendenţii lui spirituali de orice sînge sînt adevăratul Israel, nu unul nou, iar legămîntul mozaic nu a fost nicicînd abrogat. Spune Pavel, autoproclamatul "apostol al neamurilor" (Romani 11:13): "Dumnezeu nu Şi-a repudiat poporul" (Romani 11:2 în traducere proprie).

P.S. Conu Alex îmi face reproş cum că ultimul meu post (Mehr Licht!) miroase a monofizism. Pentru ca observaţia lui să fie pertinentă ar trebui să cred tocmai în prăpastia ontologică pe care o recuz, deoarece monofizismul este o hristologie în care umanul, funciarmente incompatibil cu sacrul, e dizolvat în divin. Eu susţin, dimpotrivă, că Hristos - om şi Dumnezeu pentru totdeauna - este dovada supremă a "lipsei oricărei soluţii de continuitate" între omenesc şi zeiesc.

Mehr Licht!

"O contribuţie la problema epifaniei" este o meta-omilie, deoarece autorul nostru tratează idei expuse, într-o predică din anii '70, de către cardinalul Lustiger (el însuşi evreu convertit, arhi-episcop de Paris intre 1981 şi 2005, apropiat al papei Ioan Paul al II-lea şi, la vremea respectivă, posibil succesor al acestuia). E vorba de o abordare semiotică a problemei revelaţiei, punînd în evidenţă comunicarea perfectă realizată de către Dumnezeu prin întrupare. M-am oprit la partea finală a textului lui Steinhardt, unde întrevăd mai abitir contribuţia acestuia.

Secretul epifaniei hristice... este desigur chenoza - secretul tehnic. Dar taina lucrării - secretul emoţional - ţine de alt domeniu, de al duhului şi inefabilului: e dragostea. Numai dragostea poate explica, fundamenta şi justifica drumul ales de epifania hristică... Aşa se confirmă, se clarifică, se întăresc din belşug spusele Sfîntului Apostol Pavel (1 Cor. 13) cum că dintre toate cîte sînt cea mai mare şi mai trainică este dragostea. Şi de ce, la sfîrşit, după dispariţia nădejdii şi a credinţei, va rămîne doar ea? Pentru că semnificanţii, inutili, pier ca fumul, se topesc ca ceara în faţa focului. Pentru că nu mai este nevoie, atunci, de semne comune, de un limbaj, pentru că s-a intrat în faza comunicării directe - fără oglinzi, fără ghicitură, fără coduri, fără posibile, de nu şi inevitabile, erori de transmisie -, la nivel de semnificat. Cosmosul acum inundat (potrivit teoriei lui Ştefan Lupaşcu) exclusiv de fotoni, se află curăţit de semne. Iar semnificatul, tîlcul întregii acţiuni (sau tragedii), ...îl rezumă numai cuvîntul acesta de dragoste, mai tainic, mai fascinant... decît oricare altul.

Am fost şi eu ispitit de ideea renunţării eschatologice la semnificanţi, dar nu cred că avem temei pentru un asemenea scenariu. După ontologia relaţională a unui Stăniloae sau a unui Zizioulas, mi se pare că regăsim (inter)faţa, inter-mediul, semnificantul în însăşi formula trinităţii. Fiul mărturiseşte despre Tatăl - este semn Lui. Asemenea, Duhul deapănă poveştile Fiului - Îi este joc secund. Claritatea comunicării nu vine din absenţa semnificantului, ci din fidelitatea lui (chiar în sens etic, în acest context). Faptele Fiului sînt faptele Tatălui. Noi înşine, semne puzderie, le purtăm chipul.

Nu pot, totuşi, să nu mă leg şi de un alt detaliu teologic din text. Spune, deloc singur, Steinhardt:

De vreme ce Dumnezeu este cu totul diferit de făptura creată, de vreme ce între făuritor şi făurit, între cauză şi efect... deosebirea nu e de grad, ci de natură, de vreme ce pe Dumnezeu nu-L putem defini şi înţelege în cadrul categoriilor noastre mintale şi al atributelor de care dispune rostirea omenească - ci numai apofatic -, de vreme ce fiinţează o falie, un hiatus... şi omul nu poate sta de vorbă "faţă către faţă" cu Atotputernicul, intrarea în legătură a celor două persoane (divină, umană) reprezintă o problemă dintre cele mai insidioase şi mai reale, mai "practice".

În primul rînd, problema naturilor (divină vs. umană), aşa cum este ea formulată în tradiţia teologică creştină odată cu epoca sinoadelor ecumenice, este străină de Biblie. Singurul pasaj noutestamental care vorbeşte despre "natura divină" (theia physis) este cel de la 2 Petru 1:4. Aici, firea dumnezeiască este contrapusă depravării morale a lumii, iar pentru a accede la ea se urcă aşa-numita "scară (de evlavie practică, nu escaladă ontologică) a lui Petru" (v. 5-7). De altfel, cuvîntul physis apare cu doar două sensuri în NT: fie fire, fel natural şi de bun simţ de a fi (ca în Epistola lui Pavel către Romani), fie specie (ca la Iacov). Imaginea omniprezentă a lui Dumnezeu ca Tată (pentru Fiul, şi prin El, pentru fii şi fiice) sau citatul îndrăzneţ al lui Pavel din Fapte 17:28 ("sîntem din neamul Lui") ne sugerează că nu sîntem alt soi decît Dumnezeu, şi că distanţa dintre noi şi El se cheamă mai curînd "înstrăinare" decît "falie" ontologică.

În fine, apofatismul ne spune mai multe despre noi, decît despre Dumnezeu. E bine aşa, dar nu îndeajuns.

Homo simplex

Îmi revine azi - fatidică dată - plăcerea de a face un mic elogiu unei bune prietene. Dar nu altfel decît cu pre-text steinhardtian (din "Tragedia lui Iuda").

Cei care încearcă să-l apere pe Iuda săvîrşesc o greşeală asemănătoare cu păcatul său: judecă prea subtil şi prea sofisticat. Aici totul se datoreşte complicaţiei, trufiei, părăsirii terenului sigur al bunului-simţ niţel rudimentar. Dar în situaţii-limită, în situaţii delicate şi dubioase, singurul criteriu solid, singurul refugiu sigur e bunul-simţ, suprema soluţie e simplitatea cea mai brută. Ea ne este scăpare, ea ne este liman, ea ne este stîncă, temelie, cetate: feste Burg.

In versiunea latinească a Vechiului Testament, Dumnezeu îl întreabă pe Satan: "numquid considerasti servum meum Iob quod non sit ei similis in terra homo simplex et rectus et timens Deum ac recedens a malo" (Iov 1:8). E clar că "simplitatea" despre care e vorba aici este puritatea morală, integritatea caracterială. Şi despre asta - un soi de tăiere decisivă, în virtutea bunelor instincte, a oricărui gordian nod etic - vorbeşte şi Delarohia. Patriarhul Iacov, cortuitorul, era şi el vir simplex (Gen 25:27), deşi cu totul capabil de a cădea în cele mai încurcate poveşti. Iov însuşi este unul dintre cele mai complexe personaje biblice. Poate că inocenţa celui care se dispensează de subterfugiu şi sofism vine tocmai din asumarea neezitantă
a paradoxurilor vieţii.

Şi o dedicaţie: ultima mişcare din simfonia nr. 5 a lui Mendelssohn - complicaţie pe o temă dată.

Trezie discutabilă

Din strălucitorul studiu despre credinţă ca "Încredere", unde e comentată scena sinoptică a potolirii furtunii, reţin mai multe fragmente.

Apostolii, confruntaţi cu furtuna, reintră în rîndul oamenilor ştiutori numai ai datelor imediate ale sensibilităţii informate de instincte, reflexe şi tropisme; grav... se arată a fi că ei sînt cei care dorm de vreme ce nu realizează Cine le este tovarăş de drum...

Am cunoscut atîţia oameni care, chiar la adăpostul unei inteligenţe în perpetuă ebuliţie, dacă nu sub paravanul mai prozaic al simţurilor surescitate, oricum în căutarea hipervigilenţei, dorm pentru că le lipseşte ceea ce Pleşu numea undeva "simţul pentru proximitate" - intuiţia prezenţei, a apropierii, a îmbrăţişării. Uităm atît de uşor că sîntem vecini cu Dumnezeu. Îmi vin în minte cuvintele unui personaj dostoievskian: "[Dumnezeu] nu există, dar e prezent" - dacă un ateu poate resimţi ameninţător limitrofia divinului, cu atît mai mult ar trebui un credincios să-i poată adulmeca mireasma.

...a considera drept maya (cum zic hinduşii) - adică iluzie, amăgire, scenografie - tot decorul acela ce se străduieşte a transmite impresia de ineluctabilitate şi iremediabil, iată arta de a fi creştin...

Iertată-mi fie impudenţa, dar mi-au sunat în ureche cuvintele agentului Smith: "You hear that Mr. Anderson?... That is the sound of inevitability..."

Nu-i de ajuns să credem în Hristos şi în dumnezeirea Sa. Ni se cere şi simţămîntul mai omenesc, mai puţin teologal, mai intim, mai direct şi mai cald, mai apropiat de o relaţie de tip eu-tu (Martin Buber), de la persoană-la-persoană (Dumitru Stăniloae), al încrederii de fiecare clipă, în toate diversele (măruntele ori decisivele) vicisitudini ale vieţii.

Eu sînt dintre aceia care consideră că teologia însăşi trebuie rescrisă din perspectiva caracterului personal al dumnezeirii. Că sîntem ceea ce sîntem doar pentru că Dumnezeu este ceea ce este. Că Dumnezeu este primul care ar putea spune, fără să Se epuizeze prin asta, nihil humanum a me alienum puto. Tot Dostoievski punea cuvintele lui Terenţiu în gura diavolului. Dar nu este asta tragedia noastra? Şi anume că avem paternitatea disputată între bine şi rău?

...m-aş încumeta să enunţ - referindu-mă la Hölderlin şi Heidegger - că încrederea se înfăţişează îndeosebi ca o putere poetică a spiritului omenesc...

Bănuiesc că Delarohia vrea să spună despre încredere că are aceleaşi virtuţi instauratorii precum actul de creaţie - transformă şi cele mai potrivnice împrejurări în sărbătoare.

Transcriu şi o singură frază din următoarea omilie, intitulată "Verbul a crede": "Credinţa nu are nevoie de nici un fel de dovezi, are însă nevoie să fie dovedită."

Cu două feţe

În "Lepădarea de Hristos" sînt abordate acele pasaje deconcertante din Evanghelii despre ura de dragi şi de sine întru cruce. Delarohia le caută sensul profund, derivat din contextul imediat al mărturisirii reciproce (noi pe Fiul aici, Fiul pe noi la Tatăl), cît şi din acela mai larg al auto-definirii lui Dumnezeu ca dragoste. Printre altele:

Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricît de sinceră, de fierbinte. E făţarnică... [tocmai] pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate... [e] drămuită.

Există, prin urmare, o superficialitate de adîncime, ca să zic aşa. Să ţii doar la una dintre feţele monedei este să fii făţarnic, să trăieşti într-o lume lipsită de consistenţă. Eşti duplicitar abia atunci cînd nu dublezi sentimentul de taină cu expresia lui curajoasă.

Mărturisirea cu glas puternic... e totuna cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiinţei noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătînd cine şi ce sîntem, de ce parte sîntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce căutăm pe acest pămînt, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum ne definim.